“Cand in padurile si mlastinile unde astazi se afla Berlinul crestea pir, aici, in Transilvania, se canta nemteste si se rosteau rugaciuni latinesti. Asta inseamna vechimea saseasca! Iar daca astazi va pot saluta in limba noastra comuna, germana, acest lucru il datorez Patriei mele, Romania, care niciodata nu ne-a interzis limba materna, nici chiar in acele noua luni de zile, de la 23 august 1944 la 9 mai 1945, cand Regatul roman s-a aflat in razboi cu Reichul german. In septembrie 1944, fiecare copil de sas s-a dus la scoala lui germana, unde se predau doua ore de limba romana ca limba straina, incepand cu clasa a III-a”.

Cu aceste cuvinte si-a intampinat preotul si scriitorul Eginald Norbert Schlattner, in biserica din comuna Rosia (Rothberg), de langa Sibiu, un oaspete de seama sosit din Germania: ministrul federal de Interne, Otto Schily. Publicat mai mult in strainatate decat acasa, adulat de milioane de cititori din Austria, Germania si Elvetia, dar si din Spania si Polonia, Schlattner este considerat de critici drept cel mai cunoscut romancier din Romania. Dupa marea plecare a sasilor din anii 1990-1991, el a continuat sa-si indeplineasca indatoririle de preot, traind cu stoicism tristetea de a sluji zilnic in Biserica evanghelica din Rosia (Rothberg) “doar pentru Dumnezeu si pentru mine, de unul singur, si multi ingeri”. Din cei cinci sasi care mai vietuiesc in comuna, doar preotul si cateodata preoteasa mai trec pragul sfantului lacas.

Biserica-cetate din secolul al XIII-lea are in jurul ei livezi de meri si palcuri de stejari si de brazi, inaltandu-se catre cer in mijlocul satului. Strajuita de tei seculari, casa parohiala este, la randul ei, un monument: ea “imparte” veacurile in doua – la sud, “aripa tanara” de la 1762, iar la nord, zidaria de la 1550. Aici si-a gasit familia Schlattner (al carei arbore genealogic coboara, cu documente, pana la 1467) loc de vietuire si de slujire pe altarul credintei, spatiu de tihna si de creatie literara. Cand se retrage sa-si scrie cartile, sapte usi il despart pe romancierul-preot de lume; sapte usi ca tot atatea praguri de amintiri rascolitoare.

“N-ai voie sa vorbesti asa de frumos despre Romania, ca nu te crede nimeni”

– Se spune ca vorbele cu care l-ati intampinat pe ministrul Otto Schily au facut o impresie extraordinara asupra delegatiei germane. In fapt, ce mesaj le-ati transmis inaltilor oaspeti?

– Am dorit sa le demonstrez ca romanii sunt europeni prin vocatie si tinuta, ca aceasta tara vine din istorie cu “acquis”- ul comunitar insusit, pe care-l si depaseste la capitolul toleranta fata de minoritati. Zic: “Herr Bundesminister, la varsta de zece ani, eu nu vorbeam romaneste. Tata imi atarnase o tablita de gat pe care scria: “Acest baiat se numeste Eginald Norbert Schlattner si nu stie romaneste. Daca se pierde, va rog sa-l predati pe strada Eminescu 5, contra recompensa””. Si am spus: “Herr Bundesminister, am fost foarte intrigat ca tata a platit pentru mine, cand am fost adus acasa de un roman cumsecade, numai de doua ori suma platita pentru cainele nostru, Litvinov, cand si el se ratacise. Ma asteptam sa plateasca macar de cinci ori mai mult…”. In aceasta metafora anecdotica este ceva care defineste spiritul tolerant al Romaniei ultimilor 87 de ani, caracterul umanitar al civilizatiei romanesti. Ma doare inima cand observ ca, in strainatate, Romania este perceputa numai prin strada, si anume: cainii de strada, copiii de strada, fetele de pe strada, hotii de strada… E mult prea putin! S-a ajuns la aberatii de genul celor intamplate la Lisabona, unde am tinut o conferinta de presa despre Romania, organizata de Ambasada Austriei. S-a apropiat un atasat de presa oarecare si mi-a soptit: “N-ai voie sa vorbesti asa de frumos despre Romania, ca nu te crede nimeni”. Dar eu vorbesc! Odata, in Polonia, la o conferinta internationala, am luat cuvantul in incheiere si am spus: “In mod regretabil, de patru zile vorbiti despre identitatea Europei, si doua lucruri nu le-am auzit – cuvantul Dumnezeu si cuvantul Romania!”.

– La Academia Evanghelica din Sibiu se vorbeste ca, printre altele, i-ati tinut ministrului federal o adevarata disertatie despre invatamantul multicultural din Romania. Este adevarat?

– I-am prezentat, spre exemplu, situatia abecedarelor. Zic: “Herr Bundesminister, mesajul Romaniei catre Europa Unita este urmatorul – la noi in tara, abecedarul se tipareste in peste zece limbi!”. Si fiindca stiu ca unui german trebuie sa-i traduci in sistemul lui de conceptie ceea ce inseamna acest enunt, am fost si mai explicit: “Asta inseamna ca la noi in tara exista tot atatea sisteme scolare in care limba de predare nu este cea romaneasca, ci limba materna a copilului. In Parlament, domnule ministru, sunt 19 etnii reprezentate, caz unic in Europa!”. Fiindca am presupus ca nici acuma nu isi poate imagina ce inseamna cele zece sisteme scolare, cu limba de predare neromaneasca, i-am spus: “Daca dvs. doriti ca pe cele doua fete ale dvs. sa le trimiteti in Germania la o scoala cu limba de predare turca, la 2-3 milioane de turci, nu puteti. Dar trimiteti-le aici, la Constanta sau la Babadag, unde exista numai cateva mii de turci, si acolo poate sa termine liceul si sa dea si bacalaureatul in limba turca”. Si, deoarece nici acuma inca nu eram sigur daca putea sa-si imagineze, i-am spus urmatorul lucru: “Herr Bundesminister, daca intrebati aici, la Sibiu, o copilita de etnie romana (ca romanii au descoperit acuma scolile germane), daca o intrebati, zic, pe Rodica Popescu: draguta, in ce clasa esti? In clasa a IV-a. Unde? La Liceul Brukenthal. Si ce limba straina inveti? Raspunde: limba romana… Asta este, domnule ministru, Romania europeana. Nici macar austriecii, care pana in 1918 au gestionat 13 natiuni, nici ei inca nu reusesc sa aprecieze corect mesajul romanesc catre Europa multiculturala”.

“Ortodoxia apartine in mod constitutiv spiritului european”

– Prin succesul cartilor dvs. sunteti un cetatean roman gata integrat in Comunitatea Europeana. Din perspectiva mult mai larga pe care o aveti, ce calitati ale poporului nostru credeti ca vor influenta pozitiv familia europeana in care ne pregatim sa intram?

– Dimensiunea bizantina. Sunt convins ca o tara atat de ortodoxa cum e Romania va completa in mod fericit viata spirituala a Europei Occidentale. Ortodoxia apartine in mod constitutiv spiritului european. Cand d-l Andrei Plesu a spus ca in fiecare roman exista un european care trebuie doar descoperit, ma intreb ce a dorit sa spuna. Suspiciunea mea este ca romanii, cand zic “european”, se gandesc la stilul de viata materiala si mentala din Europa de Vest, prelungit pana in America. Multi dintre ei cred ca trebuie sa adoptam si sa imitam acest stil, aceasta forma de viata, aceasta mentalitate care este in mod derivat tributara crestinismului catolic si protestant. De aceea, cand citesc ca Andrei Plesu a descoperit ca in fiecare roman zace un european, sper ca n-a avut in minte modelul antropologic vestic; sper ca are si el aceasta viziune autentica a omului ortodox. Eu, ca unul care 70 de ani a convietuit cu romanii, stiu ca religiozitatea mistica a romanilor a creat o relatie speciala cu Dumnezeu si care are toate sansele, sper din inima, sa revigoreze crestinismul apusean.

– Grecia ortodoxa este membra a Ue de peste un deceniu. De ce n-a reusit sa influenteze Apusul catolic si protestant?

– Pentru ca Grecia, asa cred, nu e prezenta prin religia ortodoxa, ci prin antichitate. Cine merge la Atena nu merge sa asiste la o slujba ortodoxa, ci sa-si rupa pingelele pe Acropolis. De aceea, zic: Romania, alaturi de Bulgaria mai mica, va duce in Vest si acest element al dimensiunii ortodoxe, al conceptului mental, intelectual si spiritual bizantin. Episcopul nostru, doctorul Cristoph Klein, a scris multe carti in care a incercat sa defineasca aceasta punte intre crestinismul occidental si cel rasaritean, gasind ca rugaciunea este cea care transcende granitele dintre Est si Vest.

“Sunt ingrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piata”

– In marsul fortat al Romaniei catre Europa unita, s-ar parea ca taranii vor avea cel mai mult de indurat. Locuiti intre tarani, le ascultati spovedania pe romaneste, le dati sfaturi crestinesti. Ce le spuneti despre UE?

– Despre tarani pot sa spun numai ceea ce sper. Sunt si eu ingrozit de aceste cerceluse din urechile vacilor; sunt ingrozit ca de la Bruxelles ni se prescrie deja cat de lungi sa fie tijele florilor din piata, dupa soi si dupa culoare – ceva de neconceput. Sper ca romanul nostru se va sustrage unor reglementari si unor regularizari absurde. Sper ca, totusi, va ramane atmosfera aceasta a satelor noastre care, din tinut in tinut, oglindeste ceva din prezenta lui Dumnezeu hic et nunc (aici si acum – n. red.) si isi va pastra individualitatea ei scoasa din timp. Am observat ca, si dupa ce a disparut partidul care tot timpul batea taranii la cap ce si cum sa faca, pamanturile tot se lucreaza. Desi tinerii fii si fiice de tarani care frecventeaza scolile din Sibiu vin acasa moderni, cu bluginsi, cu muzica asta infernala din combine etc., in timpul verii nu merg nici la mare, nici la munte, ci merg cu bunicutele la camp, la sapat si recoltat. Sper ca aceasta atmosfera va ramane, iar prezenta lor in sat va dainui. Sa nu uitam ca la noi lumea mai face petreceri de mare sarbatoare, se mai casatoreste cu alai pe ulita satului, se mai aduna la parastase, iar familia mai este adapost si refugiu, nu este atomizata ca in Apus.

– Credeti ca satul va putea ramane sat, iar taranul, taran?

– Satul va ramane matca spiritualitatii romanesti ortodoxe – care va fi o completare salutara la spiritualitatea occidentala. Cei care vin din Vest, si vin tot mai multi investitori si turisti, descopera viata de la tara si raman uluiti ca mai exista asa ceva pe lume. In Occident, visele lui Stalin si ale lui Ceausescu de a reduce diferenta dintre oras si sat, sunt deja o realitate… Si atunci, vin germanii, austriecii si altii, si ce zic ei: “Ce vedem noi aici, in Romania? Vedem un baiat calare pe un cal care galopeaza prin mijlocul satului… Vedem doua fete care merg pe drum, una cu mana trecuta peste umarul celeilalte… Vedem doi baieti care se joaca de-a calul si vizitiul, folosind drept haturi o sfoara… Vedem ca te duci pe ulita si esti deja in mijlocul vietii…” Ceea ce eu completez: nu ma poate trimite sotia in vecini dupa lapte, ca, pana cand viu inapoi, s-a acrit; trebuie sa stau de vorba, sa povestesc cu fiecare satean, chiar daca l-am vazut numai ieri. Aici totul devine eveniment: disparitia liliacului alb, trilul ciocarliei care urca la cer, oracaitul broastelor, boala unei vaci, moartea unui cal pentru care trebuie sa sapi o groapa ca pentru imparatul. Dupa mine, viata fireasca este numai la tara, unde si ploaia imi este apropiata.

– Credeti ca aceasta viziune plina de mister cotidian asupra vietii ii va preface, ii va schimba si pe fratii nostri europeni din Vest?

– Nu stiu in ce masura toate acestea vor avea o inraurire asupra stilului lor de viata, a spiritului de a concepe lumea si cerul, dar stiu altceva: ei s-au plictisit de individualismul atomizat in care vietuiesc, de perceperea vietii numai prin televizor. Sunt convins ca aceasta inertie pozitiva a unor forme de viata rurala din Romania, traditiile satelor romanesti, vor impulsiona spiritualitatea Europei Occidentale in asa fel, incat unul de acolo sa nu mai fuga pana in India sau pana in Nepal in cautarea sacralitatii, gasind-o la noi. Faptul ca sacralitatea patrunde zilnic in profan in satele din Romania va fi, cred, perceput si de fratii nostri din Vest. Este tragic ca sasii au parasit aceasta tara si au ajuns acolo unde au ajuns. Ei ar fi putut fi o punte intre cele doua lumi adiacente. Cred ca noi, sasii, puteam trai pe aceste plaiuri inca 900 de ani: cu romani, unguri, sarbi, evrei si ceilalti. Nimeni nu ne-a alungat din tara!

– Va rog sa-mi permiteti o ultima intrebare: de ce n-ati plecat, totusi, in Germania, parinte Schlattner?

– De data aceasta un raspuns scurt si concis: pentru ca tin la aceasta tara si stiu ca Dumnezeu ma vrea aici. Aici ma cunoaste Dumnezeu dupa nume.

Data articol: 11/01/2015
Sursa: Nasul.tv

Eginald Schlattner trăieşte alături de alţi cinci „saşi de înmormântat” la Roşia, lângă Sibiu. Satul este locuit, în mare parte, de rromi, care la recensământ s-au declarat români. După 1990 nu a plecat odată cu familia şi cu celalţi 1.200 de saşi, în Germania. A rămas şi a început să le scrie. A scris în mijlocul viermuielii de tranziţie la masa lui din casa parohială, un fel de sanctuar pentru istoria saşilor transilvăneni, trei romane. Cărţile sunt trei „scrisori” mai lungi către lume, către cei pe care îi iubeşte. Acum, satul lui reînvaţă să trăiască, Eginald învaţă să îl ajute, iar lumea învaţă de la ei cum se poate reinventa.Acolo unde Europa nu a găsit o soluţie, sasul din Roșia aplică deja planul. Eginald şi România traversează împreună purgatoriul istoriei.


Este al 99-lea și ultimul preot la biserica sașilor din Roșia/Rothberg de Sibiu. În anii ’90 când au plecat sașii lui, 1.200 de suflete, s-a golit satul. El n-a plecat. I-au plecat rudele, familia. Au plecat soţia și fiica lui. I-a plecat o parte de suflet. Dar el a rămas.

Eginald Schalttner are acum un câine, o biserică, o casă plină de cărţi, o fată de rromi refugiată la el într-o noapte, după multe bătăi din partea familiei, o călugăriţă care ocupă camera dinspre apus a casei, o fotografie a femeii iubite care stă pe un scaun pliant undeva pe dealurile Europei, are părul alb și un baston în mână. E ea, iubirea de departe. Are două hărţi la intrarea în casă, mobilă de sute de ani, cărţi ale filosofilor germani în original, are musafiri din toată lumea, prieteni pe tot Globul. Are amintiri, are dușmani, are resen­timente, are răni. Are o Gârlă plină de rromi, un sat complicat, o istorie dureroasă în spate și o istorie dureroasă în faţă. Dar are. Are puterea de a merge împotriva curentului, de a recunoaște trecutul când alţii îl ascund, de a spune mi-e dor atunci când alţii tac, de a spune iubesc România, când nici românii n-o mai fac. De a spune așa a fost când mi-a fost frică și eram slab. Când pușcăria mi-a luat capul. Așa a fost.

Nu poţi face nimic pentru ceilalţi decât dacă-i lași să îţi atingă inima! Altfel, caritatea organizată, rece, nu valorează nimic! Organizarea înseamnă moartea umanităţii!” – Eginald Schlattner

Ţara lui Schlattner începe lin, cu un drum neted albit de soare, printre dealurile de la poalele Făgărașului. În umbra unei văi paște o turmă de vaci, pe creasta lui se reazămă de cer o cruce, iar dincolo, între două buze de pământ, se întinde bâlciul de Sfântul Dumitru. Miros de cai, de mici, de vată de zahăr, de încălţăminte la sac, adusă din Occident, miros de viaţă la o sărbătoare creștină, unde valea e plină de rromi.

Satul e și el albit de soare. Biserica lui Schlattner răsare în mijlocul lui, ca un munte de piatră. Pe frontispiciul ei stă scris:
„Arată-mi Doamne, calea”, are doi copaci seculari de-a stânga și de-a dreapta ușii, ca doi îngeri. A fost ridicată de ţăranii sași la 1225. Abia puseseră sarsanalele jos, aveau de tăiat pădurile pentru sate, pentru drumuri, aveau de arat ogoarele, de construit case, de hrănit animale și, cu aceleași mâini, au găsit putere și răgaz să ridice ziduri groase de biserică. Vânturile și ploile, vre­mu­rile și războaiele nu le-au dărâmat. De aproape o mie de ani. Printr-o portiţă discretă, dinspre biserică, intri în curtea casei preotului. Acolo au trăit preoţii sași de 500 de ani încoace. Ani, ani, ani.

Eginald Schlattner apare în pragul casei. Are părul alb, bogat, în el se reflectă lumina dimineţii. Preotul întreabă de un piaptăn, pe lângă el, ca o umbră își face loc Carmen, cea refugiată într-o noapte de frica bătăilor din Gârla rromilor. Carmen zâmbește tot timpul, îi spune că nu găsește piaptănul, dar îi aranjează „bumbii” de la vestă. Câinele Pirandela ni se încurcă printre picioare, găsim cele mai bune locuri la soare în curtea caldă a preotului lutheran din Roșia și ne așezăm. Nu stăm bine. Toţi ne gândim la altceva. Îmi trec prin minte cuvintele grele ale unor scriitori supăraţi pe el. Ale unor cunoscuţi. Îi reproșau că i-a trădat când era în închisoarea comunistă, cu 50 de ani în urmă. A fost torturat și condamnat pentru că participase la un cenaclu literar la Cluj. În cărţile lui, Eginald Schlattner mărturisește că a cedat torturii, dar n-a turnat la securitate.

Văd cele patruzeci de pagini scrise atunci, sub tortură, ca pe delirul unui om înnebunit de chin. Apoi îi văd cărţile, filmele, scenele din familie, iubirile lui, temniţa, fragilitatea unui tânăr la 20 de ani. O văd pe Carmen și toată Gârla cu viermuiala ei în care preotul lutheran merge să dezlege ura, să dea pâine, să trimită copiii la școală. Îl văd mergând în închisori, la Aiud, Gherla, Rahova, să-i asculte pe cei care-i cer ajutorul. Văd purgatoriul. Văd toată România.

„Fă în aşa fel încât suferinţa să părăsească locul”

La Biserica lui Schlattner mai sunt cinci sași de înmormântat, iar în toată Roșia mai puţin de zece. Din cei 200 de mii câţi erau la sfârșitul celui de-al doilea război mondial, mai sunt 12 mii de „sași curaţi” în toată România, mai puţini decât erau doar în Sibiu, 24 de mii înainte de revoluţie.

Eginald Schlattner, în „colțul oaspeților” din reședința parohială/ Foto: Ciprian Butnaru

Eginald Schlattner, în „colțul oaspeților” din reședința parohială/ Foto: Ciprian Butnaru

„De ce n-am plecat și eu? Pe mine Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulţi oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc. Nu pot pleca pentru că numai aici sunt identificat cu etnia mea, eu sunt recunoscut ca fiind ceea ce sunt, numai aici. În Germania n-ar fi așa. Identitatea mea nu rezidă numai în intramuros, istoria mea este și cum mă recunosc ceilalţi, ce acceptă și confirmă ceilalţi că aș fi: sas din Ardeal! Celor plecaţi în Germania li se spune ţigani din România sau, în cel mai fericit caz, români. Ei nu sunt acceptaţi ca nemţi-nemţi, pentru că nici nu sunt, dar nu mai sunt nici sași. Iar noi le spunem pe aici, sașii de vară. Vin, stau pe bănci la soare și pleacă. Eu nu pot pleca, aici am multe de făcut. Și Dumnezeu, le-am spus la televiziune în Germania, și Dumnezeu în România este foarte ocupat! Aici, în Vest, voi v-aţi planificat tot destinul, la voi nu stă Dumnezeu, că se plictisește, dar la noi are de lucru de nu-și vede capul! Am o deviză: Nu părăsi locul suferinţei, ci fă în așa fel încât suferinţa să părăsească locul acela.”

Saşii, aflăm că sunt cam de trei feluri: saşi care au plecat şi li se spune „saşi de vară”, saşi care au rămas precum Schlattner în Roşia, Hans în Richiş sau Caroline în Viscri şi care schimbă lumea din jurul lor şi saşi care nu mai vin şi vorbesc urât despre România ca să-şi justifice refugiul.

Ambasador al României

Roşia, ca la facerea lumii

Rothberg sau Dealul Roşu, adică Roşia de astăzi, are numele scris la intrarea în sat, atât în română cât şi în germană, deşi acolo mai trăiesc doar câţiva saşi. Are în total vreo şase mii de locuitori, din care 1.200 sunt copii. Are şi mulţi rromi, recunoscuţi ca rromi de localnici, dar care la recensământ s-au declarat români. Astfel că, doar Leila şi Carmen sunt ţigănci în Roşia! Povestea ţiganilor din Roşia nu e una obişnuită. Ei nu au venit din haosul migraţiei ci sunt ţiganii caselor, ei erau slugile saşilor. Stăteau dincolo de deal, într-un cătun, unde mergeam doar toamna, la Sf. Dumitru, ca să-şi repare bordeiele, să nu le intre şerpii. După plecarea saşilor, ei au venit în sat. Preotul Schlattner şi invăţătoarea Leila, dar şi soţia primarului, merg cât de des pot în satul de jos unde este cea mai mare densitate de rromi. Principala lor grijă este să-i ducă pe copii la şcoală.

„România nu este nici albă, dar nici neagră”, spune Eginald Schlattner numit din 2002 ambasador cultural al ţării noastre. „Doar dacă recunoști exact așa cum ești, ai șansa ca ceilalţi să nu greșească atunci când te judecă. Mie nu-mi plac clișeele și România este văzută în clișee negative. Dacă spui stradă, străinii înţeleg: câini, copiii străzii, gropi. Toate conotaţii negative. De câte ori merg în Occident să vorbesc despre România, îi supăr pe toţi. Eu le spun: intrarea României în Europa a fost benefică, pentru că de la Europa învaţă democraţie, și asta e bine tot pentru Europa! Își poate imagina altfel o ţară mare de pe teritoriul ei? Am aici o biserică mai veche decât Berlinul, când în mlaștinile Germaniei cântau broaștele, noi cântam nemţește și ne rugam latinește în biserici. Aici, în Transilvania! Europa poate lua lecţii de la România. Eu am copilărit în Făgăraș și acolo erau patru biserici diferite, duminica porneau patru șiruri de oameni fiecare spre biserica lui. Iar aici, ascultaţi, se aude clopotul de la ortodocși, eu am biserică de aproape o mie de ani, mai jos sunt alte două biserici, baptistă și iehovistă. Unde mai vezi așa ceva? La școală am învăţat nemţește, am făcut română doar două ore pe săptămână din clasa a treia. Eu am putut să-mi scriu cărţile în germană pentru că România mi-a dat voie să fiu neamţ. M-a lăsat să fiu eu însumi. I-am spus ministrului Schily când a fost aici, degeaba încercaţi să faceţi din cele trei milioane de turci nemţi, veţi avea un mare eșec. Nu vor fi nici nemţi, nici turci! Luaţi aminte de la România, în Dobrogea există școală unde se învaţă turcește și nu sunt trei milioane, imediat patru! Eram la televiziunea publică din Germania și am fost întrebat care este contribuţia României la sufletul Europei? Imediat n-am știut ce să spun, am ocolit răspunsul, apoi am spus: spiritualitatea ortodoxă! Au sărit toţi, cum așa ceva? Dar noi suntem catolici! Și le-am spus, dragilor, în România, Dumnezeu stă cu Ion și cu Gheorghe la masă, cum stau eu cu voi acum, poţi să pui mâna pe el! Este tangibil. Românul are prin credinţa lui ortodoxă un fel aparte de a se apropia de Dumnezeu care îl face special, și asta este contribuţia lui la sufletul Europei! Uitaţi-vă cum în Moldova și Oltenia stau fântânile la poartă să împartă apa, jumătate pentru el, jumătate pentru ceilalţi. La voi nu vezi așa ceva. Iar băncuţele la poartă, sunt două, faţă în faţă, ca să vină și vecinul la o poveste. E o deschidere spre celălalt, exact ce a uitat occidentalul să facă. Și asta are ca suport spiritualitatea ortodoxă! Am să vă rog să vă uitaţi la felul în care sunt construite bisericile noastre, cea ortodoxă și cea occidentală. Cea occidentală are o axă longitudinală care face cruce cu turnul de la intrare, are ca element central răstignirea, momentul sacrificului. Pe când biserica orientală are cupola, un punct central și în jurul ei tot restul construcţiei, iar când ridici privirea vezi sus, un Iisus înviat, senin. Ei au ca punct central învierea, speranţa. Asta aduce România la sufletul Europei: mai multă credinţă în viaţă!”

Divergenţe

„Eu nici cu Luther nu sunt întru totul de acord, am unele divergenţe”, mărturisește preotul. „Așa că îmi permit să spun despre Biserica Ortodoxă că greșește prin pompa ei, prin bogăţiile pe care le afișează. Nu poţi veni îmbrăcat cu straie aurite ca împăraţii bizantini în faţa amărâţilor care n-au ce mânca! Și le spun adesea, fraţilor, nu doar cântat, mai trebuie și făcut! Fă ceva pentru oameni și vei fi aurit și poleit de Dumnezeu! Mă uitam la televizor, la procesiunile acelea enorme cu moaște și popor. M-am întrebat adesea, dacă ar fi să vină, să coboare din nou Iisus, s-ar pogorî acolo, la acel sobor de preoţi în haine de lux? Poate că da și nu pentru ei: dacă există o singură bătrână venită tocmai de la Craiova, care muncește cu sapa în mână toată ziua și are durerea în oasele ei obosite, sărută racla cu moaște și-i trec durerile, atunci Iisus înseamnă că s-a pogorât chiar și numai pentru ea!”

Preotul luteran păstorește o comunitate de rromi/ Foto: Ciprian Butnaru

Preotul luteran păstorește o comunitate de rromi/ Foto: Ciprian Butnaru

Spre seară, la tihna unui ceai. Peste grădină se ridică umbra înserării, iar Eginald Schlattner își întrerupe povestea. Intrăm în casă. Miroase a busuioc, a lemn vechi și a carte. Ne arată camera cu instrumente muzicale, pe care n-a mai folosit-o nimeni de când i-a plecat soţia.

Este prima încăpere în care ne duce, ca într-un loc de pelerinaj. Apoi ne așezăm lângă sobă, în salon, iar Carmen pune de ceai. Între timp sosește și Petrișor. Carmen și preotul își fac semne pe la spatele nostru, înţeleg că e vorba despre bani. Discret, Petrișor primește banii pentru abonamentul la autobuz, ca să mergă la Sibiu, la liceu. Face școala de mecatronică! (Vă las să aflaţi singuri ce e asta!) De 15 ani încoace, Eginald Schlattner face rost de bani (numai Dumnezeul sasului știe de unde!), vreo 42 de euro pe lună de fiecare, pentru 25 de elevi care urmează liceul sau facultatea la Sibiu. Așa îi împinge pe spirala sărăciei în sus, ca să scape!

Îl privesc îndelung. Are 80 de ani și merge în pușcării să-i consilieze pe cei care-l cheamă, este preot misionar în penitenciare, plătit cu leafa de 800 de lei pe lună. Merge acolo unde i-a fost frântă tinereţea, în locul unde-l năpădesc amintiri dureroase, ca într-o procesiune repetată de exorcizare a suferinţei. Nu v-a fost greu să revedeţi celulele, gratiile, să auziţi cheile închisorii? îl întreb într-un moment de liniște caldă, lângă lampă, când se făcuse deja seară de tot. Eu sunt slabă și fricoasă, evit locurile care mi-au produs răni.

Se uită la mine. „Și eu sunt slab și fricos, din cauza asta am pierdut și o mare iubire, dar mi-am adunat toate puterile pentru că era nevoie de mine, primisem deja vreo trei circulare de la Episcop și nu mai era nimeni care să facă asta. Îmi e greu, desigur, nu vă pot spune cât de greu… dar eu știu ce înseamnă pușcăria și sunt în măsură să-i ajut.

Nu-mi place că se plâng mai mult cei care au dus-o bine, magistraţii, politicienii. Le spun: găsește omule ce să faci cât stai în temniţă, folosește timpul ca să afli de la amărâtul de lângă tine tot ce îţi era străin, să afli cum trăiește el, ce necazuri, ce credinţe îl mână în viaţă, cum gândește, cum ia el deciziile, învaţă, învaţă, eu și de la un copil învăţ! E un univers care ţi se deschide, să nu fii surd și orb!”

Duminica lui Eginald Schlattner

A doua zi ajungem în curtea casei parohiale odată cu Felix, fratele preotului Schlattner, venit în vizită după o lună de absenţă, cu cele șase pisici ale vecinei și cu vreo cinci copii de rromi care se ţin unii de alţii. Degeaba îi întreb pe cine caută, că tac muţi de rușine. Preotul Schlattner o ia înainte și procesiunea după el. Pe drum ne spune că sașii lui bătrâni ajung mai greu la biserică şi de multe ori slujește pentru băncile goale și găinile clopotarului. Biserica este rece, dar luminoasă. Eginald ne arată steagul mai vechi decât descoperirea Americii și orga reparată de un elveţian, la care n-are cine să cânte. Apoi îi cheamă pe copii la el. Se roagă pentru ei și părinţii lor, îi cere lui Dumnezeu pace și pâine pentru ei. Face o pauză și-i întreabă ce înseamnă „pace” iar copii încep: să nu se bată, să nu se certe, și iar să nu se bată, să nu se sfădescă… Dar preotul le-o taie scurt: și nici voi să nu vă certaţi noaptea în pat, că aveţi loc și câte doi! Copiii se uită la părinte uimiţi: oare pe asta de unde o știe? Apoi fug să se joace în curte cu câinele şi să primească prăjitură de la Carmen.

Pe mine Dumnezeu aici mă știe după nume, aici sunt mulţi oameni care au nevoie de mine și unii care mă iubesc.” – Eginald Schlattner

El mai rămâne un moment în biserică. Parcă simţind ce gânduri ne bântuie se aşază la amvon și ne spune: „Dacă Dumnezeu te opreşte din drum, dacă nu te lasă să mergi mai departe, înseamnă că acela nu e drumul tău! Fără să fi fost arestat în ’57, la Cluj, biografia mea ar fi fost un dezastru! Dacă aș fi plecat cu toţi sașii în ’90 aș fi fost nefericit! Am mers împotriva vântului, dar am simţit că merg!”

Alături de părintele Eginald, Carmen, îngerul său păzitor

Alături de părintele Eginald, Carmen, îngerul său păzitor/ Foto: Ciprian Butnaru

Eginald Schlattner primește vizitatorii de weekend. Vin cu sutele, cu autocarele, au numit asta „turism literar”. Îi invită în salonul lui, Carmen îi servește cu cafea și cozonac, le arată casa, construită în două etape, una veche de o jumătate de mileniu, alta de vreo 300 de ani, le arată pendula care merge de 200 de ani fără întrerupere. Le spune cât de special e locul, Transilvania, România, ce e cu el aici. Tinerii se uită la el, poate cred că e învechit, dar pe drum gândul le fuge tot înapoi: E tare bătrânul!

Scriitorul sas profită de pe urma acestui pelerinaj la el, unde mulţi vin ca la ultimul mohican. Scoţienii au venit să vadă cum dispare un popor, poporul de sași al lui Eginald. Au venit și politicieni, inclusiv ministrul de Interne german, Otto Schily. La vizita lui, Eginald a cerut să se facă drumul până în sat. Și s-a făcut. A știut că era cel mai bun moment ca să ceară asta. Și nu pentru el. Apoi a venit o suedeză care-i citise romanele, Annette Wicken. E pedagogă de meserie. A dus-o la plimbare prin Roșia, de jos, unde stau rromii și la sfârșit l-a întrebat: ea cu ce să ajute? Eginald i-a spus: ai putea să faci o școală? Și suedeza a făcut-o. E o școală Waldorf pentru rromi, are încălzire centrală, săli moderne, bucătărie și dușuri. Copiii se roagă să fie lăsaţi să și doarmă acolo. După școală, Annette și mai mulţi prieteni ai ei, împreună cu sătenii, au ridicat o clădire pentru grădiniţă. Are parchet, încălzire prin podea, dormitoare, sală de mese și în total, vreo 110-120 de locuri. Au și profesori instruiţi la București.

Leila Gabor a făcut facultatea acolo, a venit să vadă cum e la Roșia și aici a rămas. Înţelege filosofia bătrânului sas și lucrează împreună cu el: școala îi va salva pe rromii ei. Iar Eginald știe că prezenţa lui în Roșia poate să însemne beneficii pentru sat și trage cât poate pentru asta. Îl susţine pe primar, o sfătuiește pe soţia acestuia, îi duce pe vizitatori la Primărie, în speranţa că din toate astea se alege ceva. Despre el spune simplu: „știu că sunt ultimul preot aici, că totul se va nărui după mine, că bisericile vor ajunge cuibar pentru păsări, dar important e să mor înconjurat de oameni vii!”

Eginald Schlattner este atent la toate. Răspunde la telefon când îl caută televiziunile şi ziarele occidentale, chiar şi noaptea. Ne mărturiseşte că jurnalul de la ora opt este „slujba de seară” pentru el! Este lucid şi optimist: „Avem nevoie de o elită ponderată. O elită curajoasă, care să înfrunte conformismul, să înfrunte minciuna. Avem nevoie de o istorie scrisă corect, onestă. Doar pe adevăr poţi construi. Nu-mi plac cei care se plâng că s-au născut români, dar nici cei ca Vadim care se bat cu pumnul în piept că ei sunt cei mai tari. Să vă spun ceva: de exemplu, nu ştiu dacă proiectul Roşia Montană este bun economic, 500 de locuri de muncă şi o redevenţă nu e cine ştie ce, nu ştiu dacă face mult rău mediului, deşi un lac de cianuri nu e puţin lucru, dar ştiu că ce s-a întâmplat acum, faptul că au ieşit mii de oameni în stradă, nu pentru un drept bănesc, ci pentru o idee, pentru viitor, ceva dincolo de un interes egoist, este speranţa noastră. Aceasta mă face să spun că avem la ce spera!”


O viaţă de om

Eginald Schlattner

Eginald Schlattner

S-a născut la 13 septembrie 1933 în orașul Arad. A copilărit și și-a petrecut tinereţea în orașul Făgăraș printre etnii diferite: români, maghiari, germani, evrei, armeni și ţigani. După 23 august 1944, când România a întors armele împotriva Germaniei, toţi etnicii germani au fost declaraţi colaboratori ai lui Hitler. Tatăl lui, Felix Schlattner, a fost deportat în Rusia, la muncă silnică. În primăvara anului 1945, sașii și șvabii sunt expropriaţi. Nici familia lui Schlattner nu e cruţată, fiind azvârlita în stradă într-o noapte de noiembrie 1948. În perioada 1952-1953 Eginald a studiat timp de două semestre, la Institutul de Teologie Evanghelică la Cluj, după care a fost exmatriculat. El a declarat că în acei ani, era ateu convins, fiind adept al lecturilor lui Arthur Schopenhauer și Friedrich Nietzsche. A studiat timp de un semestru matematica și apoi, timp de 5 ani, hidraulica. În anul 1957, înainte de a-și susţine examenul de stat, a fost arestat din motive politice. A fost deţinut sub stare de anchetă timp de 20 de luni, iar în această perioadă a fost torturat fizic și psihic. Pentru a-l face să colaboreze cu autorităţile comuniste, a fost maltratat prin aplicarea tacticilor de bătaie și înfometare. Eginald Schlattner decide să colaboreze cu anchetatorii, declarând ulterior: : „A fost o decizie la limită, după luni de rezistenţă, pentru care îmi asum răspunderea.”

După ieșirea din închisoare, autorităţile comuniste i-au oferit lui Eginald Schlattner oportunitatea de a pleca în Germania. „Toţi foștii deţinuţi politici au primit imediat pașaportul, pentru că regimul de atunci era mulţumit să scape de ei. Atunci, mie o voce interioară – n-am știut că era vocea lui Dumnezeu – mi-a spus: Nu pleca!“, declara el mai târziu.

Eginald Schlattner a lucrat mai întâi ca muncitor zilier la Fabrica de Cărămidă din Făgăraș, iar apoi ca tehnician în construcţii rurale și la calea ferata Deva-Brad. S-a căsătorit cu Susana Dorothea, o sibiancă în vârstă de 18 ani, iar în anul 1967 s-a născut Sabine Maya, singurul copil al familiei Schlattner (care trăiește acum la München).

În anul 1969 i s-a îngăduit în cele din urmă să-și susţină examenul de stat în domeniul hidrologiei. În același an, Eginald Schlattner a reluat studiile teologice. După absolvire, din anul 1978, este pastor luteran în satul Roșia din judeţul Sibiu.

A început să scrie în anul 1990, după ce tăcuse vreme de patruzeci de ani. A publicat trei cărţi în limba germană. Primul său roman „Der geköpfte Hahn” (Cocoșul decapitat), publicat în Austria și distribuit în întregul spaţiu germanofon a avut succes, fiind reeditată de mai multe ori și tradusă în opt limbi, iar ulterior, adaptată pentru cinematografie. În al doilea roman al său, „Rote Handschuhe” (Mănușile roșii), Schlattner descrie cu ton critic rolul său și „trădarea” la procesul politic de la Brașov, intentat unor scriitori transilvăneni la sfârșitul aniilor ‘50.

După publicarea romanului a existat un puternic ecou în mai multe publicaţii din Germania și rolul lui Schlattner a fost discutat într-un mod foarte controversat. În a treia carte a sa, „Das Klavier im Nebel” (Pianul din ceaţă), Schlattner ne spune povestea de dragoste dintre un sas și o româncă. Este invitat să vorbească despre „poporul” lui pe cale de dispariţie peste tot în Lume. An de an, pleacă în voia­je de lec­tură în străinătate (Germania, Austria, Elveţia, Ungaria, Slovacia, Turcia, Portugalia, Franţa, dar şi în ţară). Obişnuieşte să spună: „Am câştigat convingerea că se doreşte ca vocea mea, această voce din Transilvania, să fie auzită, înainte ca germana ca limbă maternă să amuţească aici”

Nota redacției: Reportajul de mai sus a fost publicat în primul număr al Revistei „Sinteza” (dec. 2013-ian. 2014). Textul este reprodus cu acceptul editorilor.

Aveți nevoie de ferestre și uși?

Încercați să ne cereți o ofertă și nouă și veți primi comisioane. Discounturile pot fi de la 20% pînă la 60%. De ce? Deoarece ne putem permite avand o oferta completa și fiind importatori direcți de profile!

La comenzile mai mari de ferestre și uși, oferim gratuit plasele de insecte.

Facem contracte de întreținere / mentenanță. Intrați acum în parteneriate ce vă pot aduce câștiguri mari.

Fundaţii, Subsoluri / Demisoluri, Camere Tehnice, Beciuri / Pivniţe / Crame

HIDROIZOLATII DEFINITIVE

Soluţii garantate performante de hidroizolaţii şi termoizolaţii nu doar produse.

Impermeabilizari 100% de betoane, sape si tencuieli. Garantii de 10-60 de ani. Pardoseli. Solutii anti-condens, anti-mucegai, anti-igrasie.