“Cele mai multe boli încep de la supărare. Toţi oamenii au câte un punct sensibil. Şi de aceea o supărare pe unul îl va lovi în stomac, pe altul în cap. Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită”.
***
Cuviosul Paisie Aghioritul despre boala si bolnavi (partea a II-a):
Participarea la durerea celorlalţi
Atunci când pe om îl doare pentru semenul său, Dumnezeu se înduioşează şi se bucură într-un anumit fel, pentru că unul ca acesta, prin dragostea pe care o are, se înrudeşte cu El şi de aceea primeşte mângâierea Lui cea dumnezeiască. Altfel nu ar fi putut suporta durerea pentru semenul său.
– Părinte, cum poţi simţi durerea celorlalţi?
– Atunci când ai şi tu vreo durere dar te gândeşti la durerea celuilalt, te pui în situaţia lui şi te doare mai mult pentru acela. Adică durerea ta te ajută să înţelegi durerea celorlalţi. Iar atunci când primeşti cu bucurie propria ta durere, dăruieşti mângâiere celor îndureraţi.
Oricum, altceva este să afli că s-a îmbolnăvit cineva şi altceva este să te îmbolnăveşti tu. Abia atunci îl înţelegi pe cel bolnav. Auzeam despre “chimioterapii” şi credeam că sunt “hymoterapii”[26], adică credeam că bolnavilor de cancer li se face terapie cu sucuri, cu alimente naturale. De unde să ştiu? Acum însă am înţeles ce suferinţă este.
– Părinte, chimioterapiile sunt mai grele decât radioterapiile?
– Mai grele? Toate, şi radioterapiile şi chimioterapiile sunt… Cel mai rău este că ele îţi taie pofta de mâncare. Cu toate că trebuie să mănânci bine, nu poţi mânca deloc. Şi medicii îţi spun: “Trebuie să mănânci”. Dar cum să mănânc dacă toate acestea îti taie pofta de mâncare şi te fac ca un cadavru. Atunci când făceam radioterapii, deşi ardeam de sete, nu puteam bea deloc apă. Imi venea să vomit şi simţeam repulsie şi pentru apă[27].
– Părinte, dacă aţi fi făcut operaţia puţin mai înainte…
– Ce mai înainte? Eu nu fac rugăciune ca să treacă, pentru că astfel sufăr împreună cu lumea care suferă. Astfel îi înţeleg mai mult pe cei îndureraţi şi particip la durerea lor. De altfel şi pe mine boala mă foloseşte duhovniceşte. Cer de la Dumnezeu numai să mă pot sluji puţin pe mine şi să slujesc şi pe alţii. Dar facă-se voia lui Dumnezeu.
Când ai vreo problemă de sănătate şi nu te preocupă aceasta, atunci într-un anumit fel ai dreptul să-L rogi pe Dumnezeu să îmbunătăţească starea sănătăţii celorlalţi. Iar cel care nu are propria sa durere este bine să-l doară cel puţin pentru cei care suferă. “Să-ţi iau gatadocul tău“, spuneau farasiotii, adică durerea ta, chinul tău, suferinţa ta.
– Părinte, dar în ce fel îl luau?
– Prin dragoste. Atunci când cineva spune cu dragoste “lasă-mă să-ţi iau durerea”, o ia cu adevărat. Iar dacă o ia, atunci este trebuinţă de multă răbdare, multă bărbăţie şi multă putere pentru a o putea înfrunta. Vin unii şi îmi spun: “Părinte, vreau să vă iau durerea“. Unii o spun cu toată credinţa lor, alţii, mai fricoşi, nu ştiu ce spun. Aceştia pentru cel mai mic lucru aleargă la medic şi uşor cad în deznădejde.
Putina lor durere nu o pot duce şi spun că vor să o ducă pe a mea. Mai bine este să facă răbdare în durerea lor, să primească cu bucurie tot ceea ce Dumnezeu îngăduie pentru ei şi să nu ceară, chipurile din dragoste, să ia durerea altuia. Pentru că dacă Dumnezeu le împlineşte cererea şi uită că ei înşişi au cerut aceasta, vor murmura şi se poate chiar să se şi răzvrătească împotriva lui Dumnezeu.
Slujirea bolnavilor
Ieri seara, în timp ce mergeam la biserică pentru slujba privegherii, am văzut un tată cu un copilaş într-un cărucior pentru invalizi. M-am apropiat, l-am îmbrăţişat pe copil şi l-am sărutat. “Eşti un înger, i-am spus. Ştii asta?“. Apoi m-am adresat tatălui: “Este o mare cinste pentru tine să slujeşti un înger. Bucurati-vă, pentru că veţi merge amândoi în Rai”. Auzind acestea fetele amândurora au strălucit, pentru că au simţit mângâierea dumnezeiască.
Cei care îi slujesc pe cei bolnavi, invalizi, etc. cu dragoste şi răbdare, dacă au păcate li se şterg prin jertfa pe care o fac, iar dacă nu au se sfinţesc. Cândva o femeie mi-a povestit unele fapte foarte minunate din viata ei. M-am mirat deoarece erau nişte stări pe care le întâlnim numai în vieţile sfinţilor, iar ea era o femeie simplă. Când mi-a spus cum şi-a petrecut cei mai mulţi ani ai vieţii ei, am văzut că toată viaţa ei a fost o jertfă. De tânără slujise bolnavilor, pentru că în casa părintească aveau pe bunicul şi pe bunica bolnavi. După ce s-a căsătorit, a slujit pe socrul şi soacra sa, care şi ei erau bolnavi. Apoi s-a îmbolnăvit şi bărbatul ei, fiind ţintuit la pat. Adică această femeie şi-a petrecut toată viaţa ei slujind bolnavilor. In toţi aceşti ani înseta după citit şi voia să meargă măcar la o priveghere, dar nu avea timp. Deoarece era îndreptăţită să primească harul lui Dumnezeu, Hristos i l-a dăruit la sfârşit tot o dată.
– Părinte, unii oameni atunci când se îmbolnăvesc dobândesc multe ciudăţenii.
– Da, aceasta se întâmplă, dar şi cei sănătoşi trebuie să justifice puţin liniştea, nemulţumirea şi capriciile bolnavilor, pentru că acestea sunt fireşti la cei bolnavi. Şi mai ales cel care nu s-a îmbolnăvit niciodată nu-l poate înţelege pe cel bolnav, pentru că nu l-a durut vreodată, şi de aceea inima îi este puţin înăsprită.
Cei care slujesc unui bolnav, şi mai ales celui care este ţintuit la pat, trebuie să fie foarte atenţi ca să nu-l facă să murmure. Se poate să-l slujească ani de zile, dar dacă îl fac să murmure o singură dată la sfârşit pierd totul. Este dureros pentru suflet să plece cârtind din lumea aceasta. Dar şi pe cei care l-au slujit îi va chinui după aceea vicleanul, subţiindu-le, chipurile, conştiinţa lor.
– Părinte, atunci când slujeşti un bolnav, nu te răpune numai oboseala, ci şi mâhnirea pentru că vezi cum se stinge încet unul din cei de aproape ai tăi.
– Da, dar Dumnezeu pe toţi îi iconomiseşte. Vezi, atunci când se îmbolnăveşte un membru al familiei, toată familia suferă. Şi dacă este tatăl şi nu poate lucra, atunci cu toţii suferă şi trăiesc în sărăcie. Sunt cuprinşi de nelinişte, zicând: “Va trăi? Nu va trăi?”. Se chinuieşte şi el, dar se chinuiesc şi ceilalţi. Se stinge el, se sting şi cei din jurul său. Atunci mama trebuie să lucreze mai mult, să se îngrijească de copii, să meargă la spital ca să aibă grijă de cel bolnav. Vreau să spun că, atunci când cineva se îmbolnăveşte de o boală grea, suferă şi el, se descurajează şi vrea să moară, dar şi ai săi care-l slujesc se mâhnesc, se chinuiesc şi se descurajează. Şi cu cât sunt mai uniţi şi trăiesc în mai multă armonie. Dumnezeu îngăduie ca la sfârşit, şi bolnavul şi cei care îl slujesc să se chinuiască mai mult, să sufere mai mult, până ajung să spună: “Mai bine să-l ia Dumnezeu, ca să se odihnească” – dar aceasta o spun pentru a se odihni şi ei. Vedeţi, atunci când o familie trăieşte în multă armonie, iar părinţii mor fără pricină, fără să se fi îmbolnăvit, şi nu se chinuiesc nici ei, nici copiii lor, care ar fi trebuit să-i slujească, durerea despărţirii este foarte dureroasă.
– Părinte, cât de mult poate influenţa starea sufletească asupra sănătăţii trupeşti?
– Atunci când cineva are o stare sufletească bună, durerea trupească se uşurează. Iar când nu are, starea rea sufletească îi agravează sănătatea. Ia drept pildă un bolnav de cancer căruia medicii nu mai au ce să-i facă. Dacă crede în Dumnezeu şi se află într-o atmosferă duhovnicească veselă, poate trăi mai mult, altfel se poate topi de supărare şi să se stingă în câteva săptămâni. Se poate ca uneori cineva să fie sănătos din punct de vedere medical, analizele să nu arate nimic rău, dar dacă are ceva care îl chinuieşte sufleteşte, atunci să nu fie pe deplin sănătos. Pentru că cele mai multe boli încep de la supărare. Toţi oamenii au câte un punct sensibil. Şi de aceea o supărare pe unul îl va lovi în stomac, pe altul în cap.
Medicamentul cel mai bun pentru o boală este bucuria duhovnicească, pentru că ea împrăştie harul lui Dumnezeu
în suflet. Bucuria duhovnicească are cea mai mare putere tămăduitoare pentru toate bolile. Ea este alifia dumnezeiască care închide rănile, în timp ce mâhnirea le irită.
Suferinţa bolnavului şi încrederea în Dumnezeu
– Părinte, dacă cineva are o boală grea şi se hotărăşte să se lase cu totul în voia lui Dumnezeu, procedează bine?
– Dacă nu are îndatoriri, face ce vrea. Iar dacă are îndatoriri, lucrul acesta va depinde şi de ceilalţi. Şi eu m-am dus la medic fără voia mea. Iar dacă nu mergeam şi nu făceam acea “simplă consultaţie”, cum mi-a spus medicul, mi s-ar fi blocat cu desăvârşire intestinul. Aşa că aş mai fi băut puţine lichide, după care s-ar fi terminat toate. O “simplă consultaţie”, după care am intrat într-un astfel de ciclu… Tomografii pe de o parte, cardiologul, pe de alta, globulele albe când scad, când cresc, tăieturi, peticiri… şi în cele din urmă ce a ieşit? Aşa cum merg, se vede că voi muri aici.
De obicei noi spunem: “Să ne îngrijim ca bolnavii să fie mai întâi ajutaţi omeneşte, iar în ceea ce nu vor putea fi ajutaţi omeneşte, îi va ajuta Dumnezeu”. Dar nu trebuie să uităm că, pentru ca oamenii care suferă de o boală gravă să fie ajutaţi omeneşte, trec printr-o mare suferinţă, printr-o adevărată mucenicie. Trebuie să facă o mulţime de consultaţii, operaţii, transfuzii, chimioterapii, radioterapii, înţepături pentru transfuzii, înţepături pentru perfuzii… Să i se găurească venele, să-i bage hrană pe nas, să nu poată dormi… Iar toate acestea pentru ca să se facă ceea ce este omeneşte. Ai înţeles? Nu este ceva simplu, ca, de pildă, o rană care a adunat puroi şi trebuie spartă ca să iasă puroiul, după care se tămăduieşte. Ci aici toate acestea sunt o întreagă procedură. De aceea nu trebuie să stăm liniştiţi şi să spunem: “Este în regulă, bolnavul acesta a ajuns pe mâinile unor medici buni”, ci să avem în vedere că, pentru a fi ajutat bolnavul medical, trebuie să treacă printr-o întreagă suferinţă, iar noi să ne rugăm cu durere pentru el ca să-i dea Hristos răbdare. Şi să-i lumineze pe medici, pentru că ei pot face greşeli, mai ales atunci când nu au smerenie.
Vezi, când se strică casa, stăpânul ei nu poate sta nepăsător. Tot astfel şi stăpânul trupului, sufletul, nu poate sta nepăsător, dacă i se strică casa, adică trupul. Acum încearcă să-l tină pe stăpân în casă cu fier, cu… oţel, cu vitamine A, B, C…, adică să-i ajute pe bolnavi cu ştiinţa, dar nu pot fi ajutaţi toţi în felul acesta, ci, cu ajutorul pe care îl oferă nu fac altceva decât să le prelungească viata lor suferindă, sau mai bine zis, să le prelungească durerea. Pentru că nu ajunge numai ştiinţa, ci este trebuinţă şi de credinţă şi rugăciune. Uneori văd şi aici în mănăstire pe surorile care sunt medici că vor să-l ajute pe cel bolnav mai mult cu ştiinţa, decât cu încrederea în Dumnezeu şi cu rugăciunea. Rugăciunea făcută din inimă le va da o diplomă medicală mai înaltă, care le va face să înceteze de a mai folosi ştiinţa omenească. De obicei, când se cultivă dragostea cu durere pentru toţi oamenii, atunci lucrează dumnezeieştile puteri, numai să existe smerenie adâncă în suflet, pentru ca acesta să nu se mândrească crezând că aceste puteri sunt ale lui şi astfel să fie nedreptăţit Dumnezeu.
Nu trebuie să uităm însă că Hristos le poate tămădui şi pe cele care nu se pot vindeca de medici, dar trebuie să existe un motiv serios şi creştinul să fie foarte credincios şi foarte dăruit lui Hristos.
– Adică, Părinte, atunci când oamenii suferă, să nu ceară ajutor medical?
– Nu am spus aceasta, copilul meu! Nu spun “nu-i da, de pildă, oxigen”, ca să se sufoce omul. Vreau să spun ce trage bolnavul pentru a fi ajutat omeneşte şi că trebuie să facem rugăciune pentru ca Hristos să-i ajute pe bolnavi şi să nu sufere. Dacă este ceva grav, să-l rugăm pe Hristos să-l ia la El cu o mângâiere de a Sa. Căci atunci când Hristos îi mângâie puţin pe oameni pe mână, le dispar toate şi se fac sănătoşi. Iar după aceasta nu mai este nevoie nici de medicamente, nici de alte leacuri. Dacă îi mângâie pe faţă este şi mai bine. Iar dacă îi îmbrăţişează, le înmoaie şi inima. Aţi înţeles? Este nevoie însă de mare credinţă. Dacă bolnavul nu are credinţă, nu se va face bine.
Copiii bolnavi
– Părinte, acest copil bolnav, pe care l-au adus astăzi părinţii lui, suferă foarte mult.
– Încet-încet va depăşi boala, dar îi va rămâne o sensibilitate pentru a-şi aduce aminte de boala sa, iar această sensibilitate îl va ajuta duhovniceşte.
– Părinte, şi copiii care au leucemie suferă mult.
– Pe unii ca aceştia îi ajută mult Sfânta Împărtăşanie. Mulţi copii s-au făcut sănătoşi cu Sfânta Împărtăşanie. Atunci când citim psalmul 145[28], prin care îl rugăm pe Dumnezeu să oprească hemoragiile, să-L rugăm să-i ajute şi pe copiii care au leucemie, dar şi pentru ca să existe sânge la spitale pentru copiii care au anemie mediteraneană. Aceşti copii suferă o mucenicie mai mare chiar decât mucenicia copiilor pe care i-a junghiat Irod[29]. Copiii primesc răsplata întreagă din suferirea bolii, pentru că nu au păcate. Câţi copii mici nu vom vedea în cealaltă viaţă în tagma mucenicească şi îngerească a pruncilor? Prunci de două luni să fie operaţi, să li se facă injecţii şi perfuzii. Unde să afle vene la sărmanii aceştia? Îi înţeapă când într-un loc, când în altul… să vezi copiii cu tumoare la cap cum li se fac raze şi li se pun furtune într-un căpuşor atât de mic. Dacă unul mare nu poate suporta, cum vor suporta copiii? Dar copiii aceştia.
– Părinte, în cele din urmă se vindecă sau mor?
– Ei, mulţi fireşte că mor, dar şi părinţii lor nu se îndurau să-i lase fără ajutor medical.
– Părinte, merită osteneala ca medicii pediatri să încerce să ţină în viaţă prunci născuţi prematur?
– Medicii trebuie să facă tot ce pot şi în paralel să se roage pentru ei, zicând: “Dumnezeul meu, dacă este ca acest copil să trăiască şi să sufere în toată viaţa sa, atunci Te rog să-l iei”. Să se îngrijească însă să-i boteze pe prunci şi astfel vor fi întâmpinaţi în Rai cu făclie aprinsă.
Atunci când copiii sunt mai mari, medicii trebuie să fie foarte atenţi cum să spună diagnosticul. Era un copil de opt ani şi medicul i-a spus: “Vei orbi”. Apoi vine şi tatăl şi-mi spune înaintea copilului: “L-am dus şi în străinătate pentru consultaţii, dar şi acolo ne-au spus că va orbi”. Chiar şi sănătos să fie copilul, mâhnirea îl poate lovi acolo unde are sensibilitate, cu atât mai mult dacă este bolnav.
Jertfa pentru binele celui bolnav
Dacă cerem ceva de la Dumnezeu fără să jertfim şi noi ceva, rugăciunea nu ne este ascultată. Dacă stau şi spun: “Dumnezeul meu, Te rog, fă-l bine pe cutare bolnav”, fără să fac vreo jertfă, este ca şi cum aş spune nişte cuvinte frumoase. Numai atunci când Hristos va vedea dragostea mea, jertfa mea, îmi va împlini cererea, desigur dacă ea este spre folosul duhovnicesc al aceluia. De aceea atunci când oamenii vă cer să vă rugaţi pentru un oarecare bolnav, să le spuneţi să se roage şi ei sau, cel puţin, să se nevoiască să-şi taie cusururile lor.
Unii oameni vin şi-mi spun: “Fă-mă bine! Am auzit că poţi să mă ajuţi”. Însă vor să fie ajutaţi fără ca ei să se silească pe ei înşişi câtuşi de puţin. Spun, de pildă, unuia: “Nu mânca dulciuri! Fă jertfa aceasta ca să te ajute Dumnezeu!”, iar acela îmi răspunde: “De ce? Oare Dumnezeu nu mă poate face bine şi aşa?”. Dacă nu fac nici o jertfă pentru ei înşişi, cum vor face pentru altul? Unul nu mănâncă dulciuri pentru ca Hristos să-i ajute pe toţi cei ce suferă de diabet, sau nu doarme pentru ca Hristos să dea puţin somn celor care suferă de insomnii. În felul acesta se înrudeşte omul cu Dumnezeu. Şi numai astfel Dumnezeu dăruieşte harul Său.
Atunci când cineva îmi spune că nu se poate ruga pentru o rudă de a sa
care este bolnavă, eu îi spun să facă cel puţin o jertfă pentru cel bolnav. De obicei îi spun să facă ceva care îi va ajuta şi propriei lui sănătăţi.
Odată la Coliba mea a venit un creştin din Germania a cărui fiică începuse să paralizeze. Medicii nu mai puteau face nimic. Sărmanul era cu desăvârşire deznădăjduit. “Fă şi tu o jertfă, i-am spus, pentru sănătatea copilului tău. Să faci metanii nu poţi, să te rogi nu poţi. Hai să zicem că nu poţi. Dar, ia spune-mi, câte pachete de ţigări fumezi pe zi?”. “Patru şi jumătate”, îmi răspunde. “Să fumezi numai un pachet, iar banii ce i-ai fi dat pentru celelalte ţigări să-i dai vreunui sărac”. “Părinte, mai întâi să se facă bine copilul meu, şi eu voi lăsa fumatul”. “Ei, atunci nu va avea nici un rost. Acum trebuie să-l laşi. Aruncă ţigara! Nu-ţi iubeşti copilul?”. “Eu să nu-mi iubesc copilul?, îmi spune acela. De la etajul cinci mă arunc pentru dragostea copilului meu”. “Eu nu-ţi spun să te arunci jos de la etajul cinci, ci să arunci ţigara. Dacă faci vreo nebunie şi te arunci de la etajul cinci, vei lăsa copilul pe drumuri şi-ţi vei pierde şi sufletul. Eu îţi spun să faci ceva uşor. Iată, aruncă acum ţigara!”. Dar cu nici un chip nu a vrut s-o arunce, în cele din urmă a plecat plângând, aşa cum a venit. Cum poate fi ajutat un astfel de om? Cei care ascultă, însă, pot fi ajutaţi.
Altă dată a venit unul care gâfâia din pricina mersului pe jos. Mi-am dat seama că fuma mult şi i-am spus: “Măi binecuvântatule, de ce fumezi atât de mult? O să păţeşti ceva rău”. De îndată ce şi-a revenit şi a putut vorbi, mi-a spus: “Femeia mea este foarte bolnavă şi este în primejdie să moară. Vă rog, faceţi vreo rugăciune să se facă o minune. Medicii nu mai au ce să-i facă”. “Îti iubeşti femeia?” l-am întrebat. “O iubesc”, mi-a răspuns acela. “Atunci de ce nu faci şi tu ceva ca să o ajuţi? Ea a făcut tot ce a putut, medicii şi ei la rândul lor au făcut tot ce au putut, iar acum vii şi-mi spui ca să fac şi eu ceva, să mă rog ca să o ajute Dumnezeu. Tu ce ai făcut pentru a-ti ajuta femeia?”. “Ce pot face eu. Părinte?”, m-a întrebat. “Dacă vei lăsa fumatul, i-am spus, femeia ta se va face bine“. M-am gândit că dacă Dumnezeu va vedea că nu este de folos femeii lui să se facă bine, cel puţin va scăpa el de răul pe care îl pricinuieşte ţigara. După o lună a venit din nou bucuros pentru a-mi mulţumi: “Părinte, m-am lăsat de fumat, mi-a spus, iar femeia mea s-a făcut bine”. După o perioadă de vreme a venit din nou tulburat să-mi spună că s-a apucat iarăşi să fumeze pe ascuns, iar femeia sa s-a îmbolnăvit din nou grav. “Ştii acum medicamentul, i-am spus. Lasă fumatul”.
Rugăciunea pentru bolnavi
– Părinte, cineva a transmis să vă rugaţi pentru un copil bolnav şi întreabă dacă se va face bine. Ce să le spunem?
– Spuneti-le că: “Părintele se va ruga, iar Hristos, Care îi iubeşte pe copii, va face ceea ce îi va fi de folos. Dacă va vedea că, atunci când va creşte mare, copilul se va face un om bun, va asculta rugăciunea lui. Iar de va vedea că mai târziu nu va fi într-o stare duhovnicească bună, atunci, deoarece îl iubeşte, îl va lua”. “Cere şi îţi voi da“[30] se spune. Dar Dumnezeu îmi va da ceea ce cer dacă eu sunt dăruit Lui, altfel de ce să-mi dăruiască viaţa? Ca să mă depărtez mai mult de El? Eu mă bucur fie că se face bine, fie că moare bolnavul pentru care mă rog.
– Părinte, este bine să ne rugăm pentru sănătatea noastră?
– Este mai bine să cerem de la Dumnezeu să ne elibereze de patimile noastre. Adică să cerem mai întâi împărăţia lui Dumnezeu. Dacă îl rugăm pe Dumnezeu să ne facă bine, ne împuţinăm averea noastră cerească. Iar când nu mai putem suporta durerile bolii, atunci să-L rugăm pe Dumnezeu să ne vindece, iar Acela va face ceea ce va crede de cuviinţă.
– Părinte, faptul de a fi ajutat un bolnav prin rugăciunea ce o facem depinde şi de ceea ce cere cel bolnav de la Dumnezeu?
– Bolnavul nu face bine atunci când se roagă să se vindece numai el şi nu se roagă şi pentru sănătatea celorlalţi bolnavi. Tu, soră, atunci când erai în lume şi lucrai la spital, ce făceai când bolnavul nu putea zice rugăciunea “Doamne Iisuse Hristoase…”.
– O rosteam eu, Părinte.
– Bine, dar şi bolnavul trebuia să spună vreo rugăciune.
– Spunea şi acela “Maica Domnului, ajută-mă”, sau “Maica Domnului, mântuieşte-mă”. Părinte, dar oare răbdarea în boală nu este rugăciune?
– Da, într-adevăr, aşa este. Iar voi, atunci când cine va vă cere să faceţi rugăciune pentru că în cutare zi va face operaţie, să vă rugaţi chiar din clipa în care vă cere aceasta. Să nu aşteptaţi ora când va intra în sala de operaţie şi după aceea să vă rugaţi. Iar la slujbe, atunci când preotul spune: “Pentru cei ce zac în neputinţe…”[31], să spuneţi “Doamne miluieşte” cu durere. Dacă însă faceţi cu diapazonul “vuu… “, pentru a rosti “Doamne miluieşte” muzical, mintea vă va fi la “vuu…” şi la melodie, iar sărmanii bolnavi care suferă în zadar vor aştepta de la voi puţin ajutor. Aceia au durerea lor, dar tu, care nu ai nici o durere, roagă-te pentru aceia ca să fie ajutaţi. Dacă nu suspini în pat, suspină cel puţin în rugăciunea pentru bolnavi. Dacă cei sănătoşi nu fac putină rugăciune pentru cei bolnavi, Hristos le va spune la Judecată:
“Aţi fost sănătoşi dar nu ati făcut rugăciune pentru cei care sufereau. De aceea «Nu vă cunosc pe voi…»[32] “...
Dacă nu facem rugăciune pentru un bolnav, boala îşi va continua drumul ei firesc. În timp ce, de vom face rugăciune, se poate schimba cursul ei. De aceea întotdeauna să faceţi rugăciune pentru cei bolnavi.
Note:
[26] Hymos = suc de fructe.
[27] S-au spus în iunie 1994, cu o lună mai înainte de adormirea Stareţului, după opt luni de suferinţă pricinuită de cancer.
[28] Sfântul Arsenie Capadocianul citea psalmul 145 pentru astfel de cazuri.
[29] Vezi Mt. 2, 16.
[30] Vezi Mt. 7, 7; Mc. 11, 24; Le. 11, 10 şi In. 16, 24
[31] Din ectenia de la Miezonoptică şi Pavecerniţă
[32] Mt. 25, 12.
(din: Cuviosul Paisie Aghioritul, “Viata de familie”, Editura Evanghelismos, Bucuresti, 2003)
sursa: Cuvantul Ortodox
Comentarii și Discuții
Trebuie să fii autentificat pentru a vedea și adăuga comentarii.