Doina, cântec rupt, parcă, din starea sufletească a românilor, aduce cu sine, faţete ale celor care au slobozit-o în lume prin glas, viers, instrumente (precum fluierul, cavalul, naiul, trompeta sau clarinetul) sau pseudoinstrumente (solzul de peşte sau frunza).
Am constatat, deseori, cu uimire la început şi apoi cu amărăciune, pe măsură ce anii au trecut, că la foarte multe festivaluri de muzică populară se prezintă concurenţi care, din neştiinţă, (fapt datorat lipsei unui profesor sau a trecerii cu vederea a coordonatorilor) deseori, confundă doina şi cântecul strofic şi, din acest punct de vedere, am considerat necesare o serie de precizări.
Deşi, în unele cazuri, structurile de doină sunt asociate cu cântecul liric, să nu uităm că, dincolo de componenţa unei formule introductive specifice, melodia are prioritate în faţa poeziei, iar doina cuprinde dramatism, o trăire profundă, experienţe sufleteşti de o intensitate aparte. De aceea, este imperios necesar să se facă distincţia între doină şi cântecul propriu-zis acesta din urmă fiind prezent în diferite contexte ceremoniale sau funcţionale specifice, precum cântecul miresei sau cel de leagăn.
Aşa cum subliniază dr. Diana Bunea în articolul “Doina în arhiva de folclor a Academiei de Muzică, Teatru şi Arte plastice”, cuprins în volumul “Doina, identitate, destin, valorificare”, publicat la Chişinău, în 2015, “doinitul este o stare, una dintre cele mai înălţătoare pe care o trăieşte omul, este un exerciţiu sufletesc profund uman, universal valabil.
Astfel, se ştie că stilul doinit poate fi găsit şi în folclorul unor popoare învecinate/conlocuitoare (bulgăresc, turcesc, sârbesc, bosniac, macedonean ş.a.) sau chiar mai îndepărtate cum sunt popoarele caucaziene, arabe, ş.a”.
Aşadar, drept ghid pentru cei care nu cunosc cu exactitate distincţia aflată între doină şi cântecul propriu-zis, voi reda o serie de criterii, regăsite în articolul mai sus citat, adaptat pentru a fi de folos concurenţilor aflaţi la început de drum.
Prin urmare, în privinţa conţinutului poetic, doina poate fi: de dor, de jale, de dragoste, de înstrăinare, haiducească, păstorească, tematica des întâlnită fiind omul în faţa naturii, iar cântecul propriu-zis poate fi de dor, de jale, de dragoste, de înstrăinare, de ursită, haiducesc, păstoresc, de pahar, de joc, de cătănie, de război, patriotic, de ciobănie, etc.
Aducând în discuţie forma de interpretare, doina este de tip solo vocal sau instrumental, respectiv solo cu acompaniament, iar cântecul propriu-zis este prezent în context solo sau în grup, preponderent cu acompaniament.
Modalităţile de interpretare ale doinei dau posibilitatea de a improviza, de a ornamenta cu emisii vocale specifice (noduri), inclusiv recitativ melodice, în timp ce cântecul propriu-zis poate fi doar cântat, preponderent silabic, fie şi în tempo tărăgănat, astfel încât unui sunet îi corespunde o silabă, adică nu sunt prezente impovizaţiile, ornamentările sau recitativele.
Stilul de interpretare al doinei este, aşa cum îi este şi numele, doinit – “plâns”, “vorbit”, “bocit”, “îndurerat”, “meditativ”, cu profunzime, iar în privinţa cântecului propriu-zis, acesta este cântat, nu oricum ci articulat pe fraze, ritmat. Tempoul doinei este lent, rar (Adagio, Largo, etc), în timp ce cântecul propriu-zis “abordează” întreaga gamă de tempouri.
Profilul melodic al doinei este preponderent descendent, cu anumite salturi, iar al cântecului propriu-zis este divers, ondulat, sinuos, cu salturi, etc. Forma strofei, în cazul doinei, este de tip liber, cuprinde trei segmente structural bazate pe motive (un scurt moment introductive, un segment de dimensiuni variate, inclusiv de la strofă la strofă şi un motiv de încheiere scurt), iar în ceea ce priveşte cântecul propriu-zis aceasta este de tip fix, de la 1 la 4 rânduri melodice diferite.
Doina nu are refren, fiind caracterizată de prezenţa unor interjecţii, motive, formule precum of, hai, da, măi, etc, în timp ce în cazul cântecului propriu-zis regăsim refrene de două tipuri: mic, numit şi pseudo-refren, din 2, 3, 4 silabe (ex. Mă Ioane) refren de dimensiunile rândului muzical poetic (din 5-6, 7-8 silabe).
Cezura (respiraţia) este liberă, în abordarea doinei, poate fi chiar în mijlocul unui cuvânt, iar la cântecul propriu-zis aceasta este regăsită preponderent între rândurile muzical-poetice.
Autor: Luminiţa Tucă
Comentarii și Discuții
Trebuie să fii autentificat pentru a vedea și adăuga comentarii.